Staţiunea Târgu-Ocna

• Anterior
• 1 of 3
• Următor

Până la Grigore Ghica (1849-1856), condamnaţii la muncă silnică trăiau în fundul ocnei la Târgu-Ocna. În 1851, acest domnitor al Moldovei face o vizită în Târgu-Ocna şi, cuprins de milă faţă de soarta osândiţilor, prin Opisul domnesc nr.46 din 3 iulie 1851, pune la dispoziţie clădirea unui modern castel pentru ,,arestaţii ocnelor” care să aibă în componenţă o manufactură şi un paraclis cu hramul Sfântul Grigore Teologul.

Aceste dispoziţii au fost puse în lucru prin trimiterea la faţa locului a unui arhitect al statului, pentru a întocmi planul şi devizul acestei lucrări. Cu toate că proiectul castelului a fost făcut în termenul stabilit, în cursul anului 1852, izbucnirea crizei orientale a amânat finalizarea acestui proiect câţiva ani. Abia după revenirea lui Grigore Ghica, după încetarea regimului de ocupaţie rusesc, lucrările de zidire a închisorii au fost reluate sub supravegherea lui Anastase Panu, încheindu-se la sfârşitul anului 1855.

După zidirea închisorii, regimul de muncă şi de viaţă al condamnaţilor s-a ameliorat comparativ cu situaţia anterioară.

D.Rost A.Păun, directorul Ministerului Justiţiei, prin Opis Domnesc, a fost însărcinat să stabilească regulamentul pentru acest aşezământ, care a fost aprobat prin Ordonanţa din 14 iulie 1855, ,,după ce a cercetat în fundul groapei ocnei starea osândiţilor şi prin al său raport a făcut o zugrăveală a vieţii osândiţilor”.

În regulamentul stabilit pentru acest aşezământ au fost prevăzute şi măsuri generale, legate de regimul deţinuţilor:

· timpul petrecut de deţinuţi, în timpul zilei şi al nopţii, era supravegheat cu mare atenţie de director şi ajutoarele sale;

· îmbrăcăminte uniformă şi potrivită cu lucrarea la care ei sunt întrebuinţaţi;

· încăperile aerisite şi afumate periodic cu răşini;

· deţinuţii scoşi la plimbare zilnic, păstrându-se regula tăcerii;

· dieta de calitate şi îndestulătoare;

· pentru deţinuţii slăbiţi se afla în castel o infirmerie, iar cei bolnavi erau trimişi într-o secţie a spitalului public;

· doctorul consulta deţinuţii şi urmărea aplicarea dispoziţiilor cu privire la igienă – ca o măsură pentru păstrarea sănătăţii;

· paza garnizoanei era asigurată şi cu osândiţi, în locuri stabilite, pe rând, câte doi, în deplină tăcere;

· deţinuţii erau împărţiţi în trei categorii, după natura şi durata pedepsei;

· cele trei categorii de deţinuţi munceau, pe rând, astfel: una lucra în ocnă o săptămână iar două în castel.

În paraclisul din unitate slujea un preot care locuia în una din încăperile închisorii şi care raporta directorului unităţii despre rezultatul lucrărilor sale duhovniceşti, acestea fiind trecute într-o condică de conduită de care se ţine cont la liberarea deţinuţilor.

Osândiţii erau pregătiţii în anumite meserii, pe care să le poată practica şi după liberare, cum ar fi: confecţionarea de fitile, odgoane, rogojini, roţi, ţesături şi alte obiecte folositoare. O parte din valoarea obiectelor confecţionate în atelierele închisorii era utilizată în folosul aşezământului, ,,iar a patra parte a preţului lor se va depune într-o cutie şi se va trece de director într-o condică, iar banii se vor da la eliberarea osândiţilor ca să le fie mic capital la reîntoarcerea lor în sânul societăţii. În cazul în care osânditul va muri înainte de liberare, acea sumă se va da familiei sale”.

Pedepsele aplicate în caz de nerespectarea regulamentului erau:

· trimiterea din castel la groapa ocnei înaintea termenului;

· reducerea programului de plimbare;

· supunerea la munci mai grele;

· închiderea într-o celulă strâmtă şi întunecoasă;

· pedeapsa trupească era folosită în cazuri excepţionale, însă fără a compromite sănătatea osânditului.

Pentru controlarea rezultatelor dispoziţiilor penitenciare, directorul Departamentului Sistemului Penitenciar şi cel al Justiţiei erau obligaţi să viziteze o dată pe an aşezământul, făcând o amănunţită revizie.

Scopul înfiinţării acestui aşezământ era: ,,nu numai de a înfrâna şi pedepsi criminalul, ci şi a îndrepta pe vinovat prin lucrările blânde, omeneşti după exemplul Evangheliei”.

“Cine nu va binecuvânta o asemenea îngrijire de filantropie şi nu va dori din inimă să o vadă îndeplinită, deschisă în Moldova pentru uşurarea omenirii pătiminde, care din adâncul întuneric înalţă cuvinte de recunoştinţă asupra strălucitului urzitor al acestui aşezământ”.

Grigore Ghica

În anul 1907 zeci de răsculaţi au fost închişi la Târgu-Ocna, mulţi fiind condamnaţi la ani grei de închisoare.

Până în anul 1977, aşezământul a funcţionat ca spital penitenciar cu profil TBC. În baza Hotărârii Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi a Decretului nr. 255/1977 Spitalul Penitenciar Târgu-Ocna a fost desfiinţat, în locul lui fiind creat un cămin de bolnavi cronici psihici.

În anul 1997, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1133/C, Spitalul Penitenciar a fost reînfiinţat.

Istoricul a fost întocmit de comisar şef Racu Silvia, prof. istorie Pavăl Vasile - material documentar şi prof. istorie Stoica Corneliu - imagini.

Biblografie:

• "Calendar pentru romani" pe anul bisect 1856, anul al XV-lea, Iaşi, Institutul Albinei (pag.67-75)